El este Vișinel Bălan, din România. The Guardian publică povestea de succes a băiatului crescut în „orfelinatele lui Ceaușescu”

Vișinel Bălan are 27 de ani și a fost abandonat la vârsta de două luni, fiind al treisprezecelea copil al unei familii din Bacău. El a trecut prin mai multe centre de plasament și nu și-a cunoscut familia până la vârsta de 11 ani. În prezent, Vișinel este licențiat în drept și teatru și a început un master în psihologie la Universitatea din București. El a lucrat pe un post de coordonator de proiect la Ministerul Tineretului și Sportului, ca profesor de teatru la o școală pentru copii supradotați și în calitate de consultant pentru Saatchi & Saatchi în România. El și-a cumpărat o mașină și un apartament într-o localitate de lângă București. Dar lucrul de care este cel mai mândru este ONG-ul pe care l-a înființat în 2013 – Desenăm Viitorul Tău – care lucrează cu copii instituționalizați din România, notează The Guardian.

Vișinel a descoperit din întâmplare, la vârsta de 11 ani, că doi dintre soldații dislocați pe durata verii la centrul de plasament în care se afla el erau de fapt frații săi. Ei i-au povestit despre frații și surorile lui, precum și despre părinți. În acea vară l-au luat cu ei să îi cunoască. Mama lui era bolnavă psihic, iar tatăl o bătea. Patru dintre copii muriseră, iar restul dispăruseră în sistem.

Una dintre experiențele nefaste de care își amintește tânărul datează din perioada în care acesta a locuit într-o gară din Comănești, unde se refugia când fugea din centrul de plasament. „Mulți dintre colegii mei au fost răpiți și uciși în gară. Aceste lucruri s-au întâmplat. Îmi aduc aminte cimitirul în care am îngropat una dintre fete. Mergeam cu trenul împreună și un bărbat a încercat să o violeze, ea a opus rezistență, iar bărbatul a omorât-o. Eu aveam zece ani, iar era doar puțin mai mare”, povestește tânărul.

După ce a plecat din centrul de plasament, Vișinel a locuit la o mănăstire. Iar când a reluat contactul cu autoritățile a fost plasat într-o familie care avea o fermă. Soțul își bătea soția, iar soția îl bătea pe el, povestește tânărul. El s-a plâns autorităților, dar acestea i-au cerut să nu mai creeze probleme. Dar el a continuat să se plângă până când a fost luat din familia respectivă iar aceasta a fost scoasă de pe lista asistenților sociali.

În cadrul amplului său reportaj, jurnalista Wendell Steavenson vorbește și despre experiența sa în România, în vara lui 1990, când avea 19 ani și a plecat într-un tur al țărilor foste comuniste din estul Europei. Ea își amintește că a ajuns în București pe întuneric, iar iluminatul stradal nu funcționa, în timp ce de-a lungul drumului erau grămezi de gunoi mocnind. Dintre toate țările est-europene cu excepția Albaniei, România a fost cea mai izolată, afirmă ea, adăugând că nu a avut niciun disident politic faimos. „Niciun Saharov, niciun Walesa sau Havel”, scrie jurnalista.

Explicând că Ceaușescu a interzis avortul pentru femeile sub 40 de ani care aveau mai puțin de patru copii, la un an de la preluarea puterii, și detaliind măsurile adoptate pentru creșterea brutală a ratei natalității, jurnalista subliniază că tot mai mulți copii nedoriți au fost abandonați în grija statului. Condițiile din orfelinate s-au înrăutățit profund după 1982, când Ceaușescu a redirecționat banii din buget către plata datoriei naționale. „Electricitatea și căldura erau deseori furnizate cu intermitențe, nu exista personal suficient, asistentele erau neinstruite (mulți orfani au contractat HIV din cauza acelor nesterilizate) și întârzierile în dezvoltare erau diagnosticate de rutină ca boli mintale. Abuzul instituțional a înflorit fără nicio verificare. În timp ce unele îngrijitoare făceau tot ce puteau, altele furau mâncare din bucătăriile orfelinatelor”, afirmă Steavenson.

Ea descrie însă îmbunătățirile din acest domeniu care au apărut de-a lungul anilor în România, afirmând că țara a parcurs un drum lung față de condițiile care au șocat lumea întreagă la începutul anilor ’90. La această îmbunătățire contribuie și ONG-ul lui Vișinel. Cea mai mare parte a activității acestuia se concentrează asupra adolescenților din centrele de plasament și apartamente de tip familial. Unele sectoare din București sunt mai receptivele, altele mai puțin. El are relații bune cu unii funcționari și educatori, în timp ce alții îl văd drept un factor de perturbare care le dă copiilor speranțe false.